gogonele

©george

Lumea astăzi râde în contra-timp; ca un contrabas la țiplă multă. Din când în când se aude câte un, hă, hă, mai nemâncat așa, de conjunctură. Dacă vrei să te cerţi cu cineva zilele astea, întreabă-l dacă are miel, că sigur nu are. Și de aici să-ţi pregătești urechile, să te ţii drace la gura văii. Omul râde rar, mai mult de post; uneori atât de cătrănit este câte unul, încât se încheie la cămașă și pleacă din timp înaintea glonţului. Au apărut tot felul de basme închipuite la pachet cu fericiri nefericite. În ziua de azi poţi să fii orice, oricum nu câstigi nimic. Și dacă ai trăii două vieţi, timpul ar fi tot mai scurt iar suferinţa dublă. Atât de multe lucruri știm unii despre ceilalţi încât putem trece direct la prescrierea de reţete, băbești, lumești nu mai contează. Dar mergem înainte, unde se vede o groapă imensă, cine a săpat-o nu are importanţă, a ieșit gratis iar asta contează la sărăcia noastră. Lumea este strâmbă dar nu trebuie bocită, că oricum nu se mai îndreaptă. Așa s-a uscat de verde și dispare sigur, indiferent cât va întârzia. Dar până acolo mai este, cumperi un bilet de tramvai și unul către Rai… a plecat autobuzul?
Vine seara, agăţi lumea-n cui și te bagi la somn. Patul te așteaptă, să te respire, se uită la tine cât de șifonat ai terminat ziua, dar nu te mai întreabă, simte și este suficient. Te lasă în pace să te odihnești sau să visezi o sfoară de vise. Nu poţi visa nici orice, dacă este vorba de vreo iubire, atenţie mare, te poate acuza de multe. Și dimineaţa vine ca o părere, pleci de acasă în mai multe direcţii. Se întâmplă să te mai pierzi, uiţi unde te-ai pus. Te cauţi prin ciulini, parcuri, te găsești la o terasă, bând o cafea, a treia. Și poate faci și un copil, n-are importanţă cu cine atâta timp cât încă este moft. Se gândește puţin astăzi, datorită acestui lucru, experienţele negative dacă le aduni îţi iese fix o sumă de draci. Ne uităm toţi în sus și așteptăm să ne cadă stelele necoapte încă. Unii își fac autobiografia, alţii autopsia; asta din urmă ca să nu se mai piardă timp. Mai nimeni nu mai face testament, ce să lase, sărăcia nu se pune. Copiii oricum își scot ochii după aceea, este o falsă idee că după moarte, întotdeauna rămân averi. Săracul visează să devină bogat, dar bogatul oare mai visează la altceva…
Vorbim de suflet atât de mult, dar nici măcar nu știm unde este. Pare greu de crezut dar și un cal alb poate deveni negru, se tăvălește. Dacă simţiţi, iubiţi caii…și oamenii.

Anuncios

re major

©george

Marea purta un tatuaj în dreptul coapsei stângi, ca o burtă uriașă când aleargă
după cer, să îl tragă de păr; să-l ascundă în adâncuri într-o rană nepătrunsă.

Când s-a întors sunetul în vioară, mi s-a răsturnat auzul din urechi; mai există
oare cineva, care nu a văzut o pisică de brumă cum se scurge ca luna în sus.

Într-o vale de apă fiecare primește în viață, mai multe secunde în plus, să aleagă
anotimpul iubirii; înmormântarea fiind cea mai mare nepăsare a mortului.

M-am simțit atât de bătrân încă de la naștere, iar omul acest veșnic inventator de
suferințe, se miroase ca cimitirul de flori; tinzând să rupă orice legătură cu aerul.

O vom duce bine până la dulceața putrezirii, devenind un pământ jalnic.

amintiri

©george

Bunica diminua crăpăturile morții, zâmbind ca o ocupație, iar pe cățel îl mângâia,
pentru a-și îmbunătăți liniștea. Ea legase cu viața o strânsă prietenie iar atunci
când avea surplus de lacrimi, plângea sub plâns, ca să nu fie văzută.
Îmi spunea să mă uit cât pot de des la soare și să mă bucur de avantajul că în fața
ochilor mei nu există niciun perete. De mai bine de trei ani, păstrase într-o pungă
de hârtie o grămadă de leuștean, care rămăsese fără miros, ca sfinții.
Bunica nu știa să numere mult, de aceea trăise atât, în casa cu trăsăturile blânde.
Vorbea cu tâlc, ca o necesitate interioară a inimii, nu îi lipsea deloc scânteia
conversației, care te convingea să n-o uiți. Săpa și vorbea cu pământul de parcă îl
dădea în fiecare an la școală, să învețe ca niciodată să nu plece din țară.
Cât a trăit bunica, a ocupat inimi, ca marea calică, care face din spuma ei,
o nouă mare, de lebede, printre valuri care aruncă în continuu cu ură.

*

©george

Dumnezeu, trăiește bine fără dragnea!

mușcate

©george

dimineața te trezești și mai stai pe marginea patului atât cât este necesar
să mai suferi iar apoi ieși afară să îți verifice soarele
gramul de zgomot al sângelui,
lacrimile mamelor sunt încântarea păsărilor în zborul lor chinuit până li se
sparg venele capului într-o isterie de grup
absolut inutilă, despre aer nimeni nu cântă
ne iubim prin dispreț în absență bum a căzut luna pe umeri de gânduri, la
suferințe și umbră omul contribuie cel mai mult,
nicio apă nu va putea stinge inima în altoirea iubirii nici măcar a mortului
când pleacă pentru că are un drum de făcut, dimineața te trezești că nu ai
ce mai pune în golurile sufletești că într-o astfel de situație la îndemână îți
râmâne doar cumpărarea unei noi singurătăți plătită prin delir, trăim
de parcă făcem drumul întors de parcă toți îngerii pe buze ne ruginesc…

parcă

©george

tot ce-a fost de plâns s-a plâns parcă
aș fi bolnav îmi aduc aminte de tot

auzite

©george

vorbesc despre moarte din auzite iar
umbra mi se
înclină până la amețeală uite cum cerul
mă ocupă cu putregai din stelele de vară

viața

©george

o secundă îmi ia să uit de această lume când plouă cu picturii rupți în fâșii,
dar mai întâi trebuie să învăț să nu îi mai devorez pe ascuns, respirația zilnică…
un autobuz plin cu oameni, pare a fi întotdeauna un mic cimitir,
sosit în transhumanță, care își tot caută casele…
o pasăre cu sânii jefuiți se roagă pentru o altă pasăre ucisă de mare,
acolo în apa rece, în aglomerația înecului cu gleznele de nisip…
moartea nu are defecțiuni, are în schimb acel praf de cearceafuri erotice,
de spital, unde medicii aduc mereu, peisaje de viață…
să trăiești mult, așa ca martor al triumfului pâinii, poate că sună amețitor,
însă ce folos mai este atunci când, sângele nu mai curge, ci împinge, în om…
cât de aproape a căzut viața de noi, ca o venă a lunii, ca o insulă însărcinată…

sus piciorul

©george

Ți-am luat băsmăluța uite-așa, a fost cântecul care practic mi-a mâncat sufletul.
L-am ascultat și pe întuneric și tot nu am reușit să mă dumiresc dacă a fost doar
băsmăluța goală, ori și partea din față, bretonul, lăsându-i nealterat cocul.
Cățeluș cu părul creț; fără îndoială, este mai mult decât jumătate din codul penal.
Copilăria de fapt începe de aici, cu ciordeala, jurând mai apoi într-o sovietică pură,
greu de imaginat. Vin-o seara la portiță, acest cântec, luat băbește, este un fel
de…ne găsim în pat. Cine copilași nu are, ia la mâna a doua, dacă ține neapărat,
sau nu, și rămâne cum ar spune moș Culiță, cu oasele nescărmănate, mare noroc.
Am iubit la viața mea, cântecul e o spovedanie strâmbă, care duce spre multe case.
Cine a pus cârciuma-n drum, nici poliția n-a aflat, și se pare că nu încurcă deloc.
Ce n-aș da să întorc anii, ce cântec, pentru ce să-i mai întorci, să vină iar minerii la
București, asta ar însemna cu adevărat, neîntrerupta viață a lu’ iliescu. Te-am iubit,
cum iubește rumegușul lemnul, cum iubește dacă vrei, pilitura fierul; am avut
o țară ca o nuntă, unde mireasa s-a spânzurat la naștere, aflând că va fi furată.

haine

©george

m-așez la masă să-mi aștept mâinile aceste învelitori ale ochilor
și-aud un fals venim, venim
nu mă pot vindeca de bătrânețea cu mai multe intrări decât uși
care nu lasă mult loc și de speranță
uneori îmi iese vocea din gură și după ce mă verifică din ochi se
distanțează
o apă răgușită vine pe jos cu urechile pline de țipete munții leșină
în piele brusc lumina cade-n genunchi ieri mi-au plecat
pantofii spre casă escortați de șireturi eu mai rămân la masa
aceasta să-mi aștept mâinile să mă învețe cum să port haine umile