ploi

©george

eu ți-am trimis cuvinte tu ai primit
doar lacrimi
voi răzui toți norii până ajung la ploi
de mâine mi se întorc scrisorile-napoi…

Anuncios

❤️

©george

rostesc tăceri când nu am chef de lume
și-mi las să cadă cerul gurii în alt cer
în livezi mari de oameni de zăpadă
dorm neiubiri de mii de ierni…

la medic

©george

m-am dus cu bunica la spital să își facă revizie la urechea stângă, că de vreo două săptămâni îi bâzâia ceva în ea, o frigea broboada de nervi.

era un ger, cum nu suportă nici cățeau pe lanț, eu i-am spus imediat că nu mai merg, sunt rău de frig, și că oricum doctorul cu ea, are, ce are.

când a zis că îmi cumpără și mie un cojocel, au început să mă ia niște călduri ambientale, pe jos m-aș fi dus, numai să ajungem mai repede la oraș să văd cojocelul ăla ce poate.

bunica pleca de acasă și cu două ore înainte, să fie sigură că ajunge, dar atunci nu era cazul, la cât era de frig, cum e ficatul uitat în soare, așa mă făcusem la față, și ea îmi promitea într-una că îmi mai cumpără lucruri și uite acuma plecăm, că mai e un pic.

am rămas fără suflu, chiar nu aveam ce să le mai dau la mâini, nici lacrimi nu mai aveam pentru ele, parcă erau gheare de cioară când stă pe stâlpul de curent.

când în sfârșit ne-am urcat în autobuz, bunica moț în spatele șoferului, că așa făcea, indiferent câți eram din aceeași curte, ea plătea ca pentru unu, și îi spunea șoferului să fie mulțumit și cu ăia, la ce vremuri tăim.

am ajuns la oraș, ca prin minune, mârâia autobuzul din toate încheieturile, bunica repede să mergem după cojocel, acolo la magazin numai manechine în ferestre, le-a dat bună-dimineața la toate și le compătimea cum de suportă atâta ger.

zece cojoace am probat, toate îmi plăceau, și mi-a cumpărat unul, pe care l-am purtat patru ani, intram în el tot, doar mucii îmi rămâneau pe la umeri.

scoate bunica banii din batistă, plătește cojocelul și plecăm spre spital, doamne, un ghețuș că era mai rentabil să mergi pe coate, îmi degerase și bezna din sânge.

la medic, a fost un fel de ceartă între doi vecini, când sparge cățeau gardu’, bunica îi spunea de ureche, doctorul îi reproșa că nu înțelege.

am vrut să intervin între ei, dar avea bunica un semn, pe care dacă îl făcea, era jihad, nu trebuia nici în ruptul capului să te mai amesteci.

demult

©george

se vorbește frumos despre iubire, însă realitatea uneori nu se pupă cu trauma,
la mine sincer să fiu, primul sărut a fost răpire, la final am simțit că mi-a furat omulețul, iar genunchii erau moi, moi, de gelatină, ca piftia la strachină.

țin minte că m-a proptit într-un gard șubret de tei și de jur împrejur m-a pupat ca pe icoana făcătoare de minuni, i-am zis la un moment dat, dar mai iartă-mă dracu’ oleacă, că mă termini în seara asta de tot, da, n-aveai cu cine.

repeta într-una, bă, eu am ambiție, bine, asta văzusem și eu, avea niște flăcări deosebite pe nas și-mi zicea, ori mă amenința, bă, eu caut cal de cursă lungă să fie de nădejde.

ea vorbea de soră-sa de-acasă, eu înțelegeam de sora de la spital, ca la proști, apoi am întrebat-o, că nu mai tăcea că ea caută cal, zic, măi fată, dar tu ai căruță, la ce dracu’, îl pui să tragă.

și cum ea se prăpădise de râs, pe gardul acela de tei, curgeau niște trandafiri albi, din ăia mărunți, și rup câțiva să-i ofer, cum văzusem prin filme, la care ea îmi zice, măi băiete, dă-le dracu de bălării, cumpără și tu data viitoare niște lichior să ne omenim.

vecina

©george

când eram mic că am fost și mai mic, adunam urzici cu mâna goală dintre uluci, bășicau, până la a treia generație de sânge, eram viteaz, mă scărpinam și-n albul ochilor, atunci înjuram numai pe inima goală iar vecina din răzor mă speria zicându-mi, când vei crește o să alergi cu varicele înnodate după gât, mult timp am crezut că ăsta e blestem.

și-am vrut să trec peste un trunchi de zarzăr, uimit de ce mi-a zis vecina, am atins cu ce are mai de preț un bărbat, rănguța pusă în gard, și-am căzut, mi-a venit rău, s-a auzit ca în ziua de Paște.

am urât la vecina asta vreo doi ani, zi de zi mă tot gândeam când o să plece și ea la un loc cu verdeață, vorbea așa de repede că-i stătea limba pe ambii obraji, putea fii ascultată din patru sate odată.

avea asta o cățea, atât de rea, când mă duceam la ea la cireșe și îi dădea drumul, parcă m-alerga o liotă, aveam impresia că s-a multiplicat cățeaua și lătra, de-mi săreau dumnezeii din mine.

vecina asta putea să învârtă în tuciul cu săpun, direct cu mâna, o avea ca de miner, iar când m-a chemat să-i urc săpunul în pod, am luat și eu doi codrii, să spele și mama din preșuri, crezând că nu știe vecina de numărul lor, și la două zile m-am întâlnit cu ea la puțul de la poartă, iar pentru alea două bucăți de săpun, doar două palme mi-a dat, am crezut că mi-a deplasat bucile în față.

bunica

©george

se uita televizorul la bunica, precum pulsul icoanei la suflet de om, venea pe la noi și când începea filmul dormea săraca de-i trosneau toţi anii prin piele…

aducea floricele de porumb, atunci făcute, iar mama îi pregătea ceșcuţa cu o cafeluţă din care bunica zicea că niciodată nu înţelege nimic…

avea întotdeauna ghemele de lână la ea, iar cât stătea la noi și n-o fura somnul, ne lucra ciorapi groși la toţi, cum bea apă cu atâta poftă, eu nu am văzut pe nimeni, parcă îmbrăţișa fântâna la plecarea în lume să se afirme…

avea o mână de cuvinte, toate drepte, și un zâmbet de femeie de care niciodată nu se lipsea, indiferent cât de mult i se îneca ziua în măsura noroiului fără limită…

patul era făcut din nori si pernele din speranţele zilei de mâine…

bunica nu făcea umbră, nici nu o căuta, tavanul de la odaia ei, era o formă a cerului, din care te așteptai să îţi cadă în orice moment stelele-n păr, în bec un licurici făcea tumbe, lumina se zvârcolea palidă peste tot, murea în limite…

unica fereastra se uita și afară și înăuntru, uneori părând că privește și-n lateral, într-o liniște impusă, iar grinzile îmbinate fără durerea cuielor prin crestare, tăceau, având bătute câte o coarbă de susţinere, ușa fiind mare cât o tarabă occidentală…

bunica ținea pe prispă o lampă de felinar, îmbrobodită în pânză de păieanjăn, lângă o coajă de dovleac, lăsat, ca semn de timp, casa privind-o și astăzi, înșurubează povești, parcă toată blândeţea unei cârtiţe curge pe faţada ei…

inutil

©george

mă cert cu mine însumi uitând să mai iubesc gustul duminicii
cu pălării largi
cineva mă surprinde într-un lac de unghii sughițând
ca o piatră întrebându-mă fără detalii –de ce caii sunt triști–

(o pereche de scuze dansează la rece) mă simt inutil
văd cum o grădină obligată își strânge peisajele să plece…

uneori ochii ni se zvântă singuri de prejudiciu
(picături torturate) când ne izbim de amintiri oarbe-oarbe…

nereguli

©george

devin indiferent lângă acest câine care mi-a păzit oasele –apoi împing
în vânt iar el se scurge în sus– și nu mai știu
în ce limbă se roagă sfertul de clopot din sânge care îți doarme-ntre sâni…

(a venit la mine un nisip fără glezne)

avea păreri de noapte căzuse în derizoriu –cânta la mandoilnă cot la cot
cu măruntaie de degete– în re minor…

iubește-mă femeie alb-negru i-am zis în timp ce își ducea umbra înainte
(am văzut multe nereguli)

ficus

©george

pentru că mâine este duminică voi merge în mâini
și luni pe lângă ele…

nu exclud ca în mai să fii un om vechi hai să închidem
azi cercul mi-a zis porumbița-hibrid să ne
învârtim invers deasupra abandonului ca-ntr-o binomială

(și-am plecat la vaslui)

în jurul jurului meu tăcerea se amplifica într-un ecou rupt…