bunica

©george

se uita televizorul la bunica, precum pulsul icoanei la suflet de om, venea pe la noi și când începea filmul dormea săraca de-i trosneau toţi anii prin piele…

aducea floricele de porumb, atunci făcute, iar mama îi pregătea ceșcuţa cu o cafeluţă din care bunica zicea că niciodată nu înţelege nimic…

avea întotdeauna ghemele de lână la ea, iar cât stătea la noi și n-o fura somnul, ne lucra ciorapi groși la toţi, cum bea apă cu atâta poftă, eu nu am văzut pe nimeni, parcă îmbrăţișa fântâna la plecarea în lume să se afirme…

avea o mână de cuvinte, toate drepte, și un zâmbet de femeie de care niciodată nu se lipsea, indiferent cât de mult i se îneca ziua în măsura noroiului fără limită…

patul era făcut din nori si pernele din speranţele zilei de mâine…

bunica nu făcea umbră, nici nu o căuta, tavanul de la odaia ei, era o formă a cerului, din care te așteptai să îţi cadă în orice moment stelele-n păr, în bec un licurici făcea tumbe, lumina se zvârcolea palidă peste tot, murea în limite…

unica fereastra se uita și afară și înăuntru, uneori părând că privește și-n lateral, într-o liniște impusă, iar grinzile îmbinate fără durerea cuielor prin crestare, tăceau, având bătute câte o coarbă de susţinere, ușa fiind mare cât o tarabă occidentală…

bunica ținea pe prispă o lampă de felinar, îmbrobodită în pânză de păieanjăn, lângă o coajă de dovleac, lăsat, ca semn de timp, casa privind-o și astăzi, înșurubează povești, parcă toată blândeţea unei cârtiţe curge pe faţada ei…

Anuncios