ne

©george

ne place tot cum pute satisfăcător
ne iubim venele ca
pe niște rude îndepărtate de corp
(forme de pacoste)
îmi vine uneori dar nu am foc
să le dau
cu mâneca de la cămașă proștilor
ascultă cum lumea se îndoaie
dupa aer
când noaptea-noată-n somn

Anuncios

broaște

©george

scaieții nu erau ai mei jur să moară ăștia o bufniță curgea contra firii
tencuiala mi-e martoră
ca să nu se incendieze în costumul meu alb un fluture negru făcea tumbe
am văzut o mireasă răsucită în beznă
care nu se mai trăgea din maimuță se lungea doar din umbre
uită-te la tine ca la tine
mi-a zis cutremurul ronțăid broaște am adormit pe frunze
pentru că nu mai făceam carieră
capetele de acuzare aveau mătreață plângea instanța dezonorată
popa purta ilegal haină din ploaie și-o porumbiță pe umărul stâng
atunci
am simțit că nu voi fi în stare nici măcar moartea să mi-o plagiez
mi-am zis
murind de fapt mă voi întoarce-acasă…

trist

©george

refuz să cred, că am uitat să mai zâmbim, așa ceva nu se învață,
e-n sânge, te naști zâmbind,
te străduiești să-i bine-dispui pe cei din jur și nu mai reușești
sub nicio formă să le încălzești răceala sufletului, ce crește întruna.

târziu vom înțelege viața, căpătând echilibrul personal,
îmi place să cred că totul va fi cândva, la alte dimensiuni, iubind ai tot, și suflet.

am scris despre copilărie de parcă numai eu aș fi avut-o,
probabil am trezit în oameni, nostalgii nebănuite,
pe unii i-am uimit până s-au blocat și mai tare, abia atunci,
mi-am dat seama că prin tăcerea lor infinită,
ei își strigau de fapt durerea absolut sfâșietoare a sufletului.

umblăm cu trupul gol (decor politic) nu mai avem profit de bucurii,
suntem doar carne rece fără milă, să zâmbești,
înseamnă să nu îți dorești să te vindeci de o boală frumoasă,
nu te poți gândi o viață întreagă că ți-ai permis,
decât un singur palton,
zâmbește ca și cum ai avea obligația zilnică să o faci,
zâmbetul e parte cheie a sufletului, ni-l permitem cu toții.

copil

©george

dimineața plecam la școală de la bunica, avea un pieptăne, sinistru,
parcă ere țesala lu’ Ciula (iapa noastră) și bunica pieptăna de ziceai că discuie,
trebuia să taci, să taci și să taci, am avut niște păduchi limpezi cum e apa de ploaie în mai, îți era milă de ei să-i zgândări iar în părul meu creț stăteau ca în loja de la operă, muți-muți și uniți…
recunoaște, a început să te mănânce și pe tine în cap dar n-ai păduchi,
sigur ai mătreață și vreo doi lindini, auzeam câte o discuție uneori…
nu ne lipsea gazul din casă, era un fel de ulei de măsline folosit astăzi, scump al dracului nu se găsea, și-mi făcea bunica niște viraje prin păr, doamne, mă usturau și rinichii de la atâta gaz…
apoi urma operațiunea inelul, îl căutam și-n găozul pisicii, numai dracu’ știa pe unde era căzut, iar când vedeam că nu e chip să îl găsesc, făceam un nod la cravată ca atunci când vrei să legi cățeaua de ulucă…
când eram pregătit să plec la școală, ieșeam în stradă să-i iau pulsul, mă uitam cât de înalt este noroiul iar dacă mai vedeam și un câine, doi, preventiv, mă întorceam înapoi și o luam invers cu dezbrăcatul, întâi mai mâncam o dată și bunica mă întreba, cum e timpul, stă să plouă bunico, azi te ajut la treburile din curte…

depinde

©george

viața te cumpără sau cumperi îngenunchează-n
crama cu poeți unde se scrie din păcate pentru
pereții surzi și-analfabeți
depinde doamnă mult de mușcătura sufletului rupt
păcatul vinului prelins pe sânul stâng e prea adânc
să mor în el la infinit
să mă-mbăiez accept puțin câte puțin să ne-ntâlnim
la poarta inimii să-i ciocănim cu degete de respirații
să ne iubim pân’ se va rupe
timpul în vibrații și glezna să-ți ating și lacrimile dulci
cu patru palme iubește-mă neînțeles și fără cost să-mi
curgă fiartă lipsa ta prin os
te voi păstra într-un tablou sub apă vino la noapte
înc-odată opresc promit din lună o bucată pentru
cearceaful alb depinde mult de vin și tine doamnă

colivă

©george

am făcut o colivă trăsnet, am fiert-o până i-a apărut spumele tradiţionale,
abia atunci am oprit focul, că dacă o mai lăsam puţin se frăgezea și toarta de la tuci, așa colivă blândă să stea la selfie, n-am mai văzut la nimeni, o scumpete, a meritat risipa de nucă, lămâie și rom…

mie îmi place cu nucă multă, un oval, să rămână coliva ţeapănă, să privească mândră la bec, acasă o mestecam cu o măciucă zdravănă, învârteam la ea ca la infractor până o trecea toate nădușelile, îmi zicea bunica, las-o mamaie, nu o mai judeca așa, parcă i-ai da pe viaţă…

îmi place coliva să aibă ploaie de biscuiţi răzuiţi pe deasupra și bombonele multe,
să lucească de bombonele și să fie coliva rece, mor mâncând pe genunchi câte un platouaș, până începe să fulgere iar apoi o sting cu lapte, ultima dată era să fie buda departe,am depășit linia roșie și era cât pe ce să înceapă tunetele…

la o înmormântare am făcut o combinaţie, colivă-varză călită, m-am umflat ca dihorul în gușă, am crezut că plec cu defunctul de mână, băusem niște must și se reactivase în mine un fel de vulcan noroios, noroc că atunci am avut deschidere bună spre miriște…

omul

©george

m-am întors de sub pământ că îmi intraseră dinţii în depresie, un copil curgea lângă teiul cu pistrui, domnule judecător, rectific, fluturii cu aluniţe nu se uitau în oglindă, supravieţuiești când ai un avantaj, umerii mei se furișau sub umerii tăi, incendii de petrol…

ce vremuri cu negustori de suflete, oamenii conservă tăcerea, lângă ieslea jupuită ploua cu întuneric, iarba sub iarbă se strică de râs, porumbelul nerevendicat așa rămâne, și nimeni nu îl mai caută…

îţi vine să-ţi destitui propriul creier dar nu te-ajută la nimic, mai bine asculți vântul ghemuit în peretele opus, omul mereu un simplu semn, care își mută frunzele din anotimp în anotimp…

sunet

©george

lebada rotundă aluneca somnoroasă
lacul înclinându-se spre ea
ca o creastă de jar într-o lamă imensă de apă
respir și tac uite luna mănâncă umbre
noaptea cu sânii triști și-i coboară în fântână
oamenii de zapadă doarm cu balconul deschis
degeaba îmi închizi gura
ne-am iubit pe iazuri până s-au șters indiciile
clipea miezul în pâine
o mireasă deghizată atârnă dizolvată de fum
frumuseţea fără ardere mă pătează adânc
îmi place să mor un minut în memoria unei păsări
când ascult albine identice căntând și mă-ntreb

(de ce ne pleacă ochii)

mă indispune ceaţa cu trăsăturile tivite
un ghem de carne circulă pe trotuarul lupilor
brusc am căzut într-o carte și s-a închis
după ce citești acest text deschide tu ușa
aceasta în sus să asculte și casa sunet de om

uneori

©george

ziua pare un lichid ascuţit când predă ecouri
sub liniștea răsucită în paharul cu frig
vântul meargea pe călcâie cu lovituri crocante
atunci am simţit că pielea nu mai îmi dă randament
mi se desprindea lumina de trup
miroseam îndelung a copil învechit
noaptea aleile sunt surde
degeaba le cântă atâtea caractere
e ca și cum ai merge de la mormânt la înmormântare
m-a cuprins un somn (curbă aglomerată)
peste tot bătrâni în ferestre cu privirile căzute
am intrat sub apă și mi-am întins corpul
cu solzii într-o parte (am visat doar păduri care picură)

odată

©george

cu ani în urmă ca să nu mor extrem de tânăr, mi-am făcut curaj în faţa oglinzii cât am putut eu de mult (ce nu i-am spus) mă durea înfiorător aici în dreapta, și-am luat legătura cu doctorul care taie cel mai ușor pe masa de operaţie, asta ca să nu devin vreo fântână arteziană însângerată…

foarte important a fost pentru mine, de fapt a contat enorm poziţia spitalului și zona unde este amplasată morga, nu mai spun de ţipătul de încurajare al pacientului de dinaintea mea…

nu m-am operat în orice condiţii, mi-am dorit mult să beau lapte înainte și să fac niţică yoga, am fost încurajat de alţi pacienţi de salon să fug cât mai am timp, dar pe asta am înţeles-o după operaţie…

când a răcnit odată doctorul la mine, întrebându-mă dacă sunt gata să mă crape, în acel moment toţi morţii satului mi-au trecut prin faţă și nu i-am mai răspuns nimic, m-am bucurat doar în mine că avea halatul cel mai alb…