timpul

©george

Stai la masă cu pâinea, și te observi cum fața îți curgea dinainte ca țărâna.
De aceea chiar și primii pași, vin după tine ca o turmă de vrăbii,
să îți ciugule din riduri, bulbii nedormiți ai străzilor.
Ești ce face timpul din tine, la timp, purtând la îndemână o ploaie nouă.
Când oglinda orbește, nu mai poți fugi de viață spre nord,
că te trage umbra de păr, și te dor oasele, de regrete.
Inima îmi previne sângele chiar dacă mă întorc cu spatele, sufăr și pentru
întunericul din piatră, că trei sferturi din viață sunt căderi, și restul somn.
N-am văzut cu ochi buni nimic, ce ne iese din gură, am uitat și ultima
fereastră care se uita după mine, legată la ochi. Tu aveai trăsăturile vinului,
eu o cenușă ușor palidă, înviind între fragmentele tale de coapse.

Anuncios

¡

©george

luna veche dormea ca un portret de miere
căzut în oglindă să
trăiești fără remușcări este ca atunci când
rămâi fără câteva zvonuri de sânge

azi

©george

am ajuns unde se termină marea iar
apoi m-am trezit
cu soarele la ușă am simțit cum stelele
se gândeau doar la
căderi pentru că nu le mai țineau cuiele

*

©george
femeia este un templu în care rugăciunea
tânără respiră sensibilitatea lutului

alunițe

©george

A frământat și Anica cozonaci, de la patru a chinuit coca în lighean. După ce a jughinit bine aluatul l-a băgat la cuptor, a îmbășinat soba cu chituci și după numai două ore au crescut în tăvi două alunițe cum avea Mitu în barbă de la naștere.
Când i-a văzut Anica, și-a făcut cu dinții un nod la basma, a tras sacul cu făină mai aproape și cât a-i refuza să respiri s-a apucat din nou de cozonaci. N-a rămas rahat prin curte ori nucă în gura ciorii, tot ce a găsit asta a băgat în ei. De această dată a frământat la ochi, a mers la risc, iar cocă a ieșit atât de multă încât n-a mai avut suficiente tăvi.
Târâș-grăpiș, a prelucrat patru cozonaci, care arătau ca vagoanele ieșite din mină, iar când a îndrăznit să rupă unul pe jumătate, a găsit înăuntru nuca jucând șotronul cu rahatul. De nervi cu un cozonac a dat de pământ, iar pe ăsta rupt, i l-a aruncat în față lu’ Cuca, care lătra la el ca la jefuitor. Inițial a vrut Anica să mai facă odată și cu rețeta de la mă-sa, dar când a tușit Licuță al ei, cum făcea în cazuri de asediu, ea abia a mai avut timp să ascundă sacul cu făină.

o bunică

©george

Avea un singur pahar în care apa stătea în picioare mereu, pentru că niciodată nu era veche, chiar dacă ea nu mai avea demult după ce să o bea.
Dormea puțin pe acel pat îndoit ca briza pe obrazul eșecului, de teamă să nu îi mai mângâie timpul, durerea pură.
Pe fața blândă ca o carte, i se ascundea în fiecare pagină câte un cer, din care căzuseră cândva, lacrimile copiilor.
Odată tăcuse o zi întreagă, atunci crezând că a spus toate cuvintele.
Trăia cu inima înmulțită prin bunătate, simțind uneori preocuparea sângelui. Ieșea pe policioară să aștepte ziua, iar când i se părea că nu vine își căuta casa pe care o pierdea zilnic ca pe baston.
Își vânduse aproape tot, nu și partea de singurătate care împlinise treizeci de ani, de flori și lumânări. Această bunicuță mergea prin curte ghidată de fluturi.
Amândouă mâinile îi erau drumuri tivite. Când i-a murit cățelușul, ultima ei rudă, a plecat la azil imediat, sătulă să privească cum singurătatea îi fumează zilele, ca pe niște cătușe dulci.

*

©george

noaptea erai petală mergeai ca lacrima
pe apă cât vezi cu ochii rugăciune erai

pădurea

©george

După ce mi-am dat cu soare pe tălpi, am intrat în pădure, ca lumina în oglindă; iar acolo am găsit un tablou din care curgea în sus tristeța copacilor, pentru că nu se mai recunoșteau de vecini. Se certau pe orice, pe umbră și frunză, pe apă, chiar și pe crengile aplecate prea mult. Mesteacănul mai nervos și mai hotărât ca niciodată își pregătea bagajele să plece peste graniță. Datorită certurilor, salcâmul înflorise în interior. Teiul părea nedumerit, stătea într-un picior și plângea prin flori ca să le facă furnicilor cu gurile căscate, o mână de ceai. De jos, o ciupercă și-a scos pălăria în faţa teiului în semn de respect, implorându-l să mai rămână macar o primăvară. Stejarul a oprit imediat producţia de ghindă și i-a ridicat preţul celei vechi. O căprioară în trecere s-a oprit brusc, speriată cât de tare bombănea carpenul. Frasinul se ruga în genunchi la vara trecută, spunând că era mai bine pe vremea ei. Pe linia de vânătoare erau multe bagaje pregătite de alun, pe care scria, destinaţia…pustiu.
Printre copaci, plutea o mare de cuvinte pocite, îmbrăcate în rumeguș. Paltinul se pieptăna cu destinul. La fiecare copac, cobora câte o mierlă ca să-și depună aripile. Vânătorii, rând pe rând, soseau să aducă înapoi vânatul, împușcat cu o seară în urmă.
Era o vreme tocmai bună pentru ca insomniile să dea în pârg. Răsuna toată pădurea de cântece mute, dirijate de orchestra de melci. Deodată s-a auzit o bubuitură asurzitoare, crăpaseră fragii de atâta copt și începuseră să se mănânce între ei. Când a venit armata de albine, copacii preocupaţi să nu fie înţepați, au început să dea din crengi, minute bune, până la îmbrățișare, uitând de cearta de dinainte. Privirea iertătoare din ochii lor, era totodată și dorinţa de a rămâne împreună. De bucurie, frunzele au coborât imediat la picioarele reci ale copacilor, și-au încins o horă ca într-o mare familie.

*

©george

când s-a crăpat de noapte ca lacrima
în strugure
iarba nouă s-a ridicat în picioare și
după ce a băut un cer de
apă s-a întins peste iarba cea veche

datori

©george

Toţi murim datori cumva, și primim fără măsură, dar nu-napoiem nimic, din prostie sau din ură, ţinem totul pentru noi, până viaţa se termină. Cu un gând de sărbătoare, chiar mai multe de tristeţe, călărim o viaţă șchioapă cu picioare subţiate, mult mai seamănă a beţe. Azi e bine, merge-un vin, fiert să fie-n scorţișoară, că ne doare-n gât puţin, de la frigul de afară, însă mâine…unde-om fi?
Mâine, un cuvânt, ce nu se vede, dar visăm cu toţi la el, tu pentru-a petrece iarăși, eu să mai respir niţel, ori s-ascult cum cântă mierla, sub o lacrimă de cer. Câte feţe ipocrite se ascund sau se zăresc chiar în oglindirea mării ori în mersul cel firesc, pe trotuar, printre noi mulţimea asta de-un amestec nefiresc. Lumea chiar nu e o piatră, ca să poţi sculpta în ea, nu ai dalta potrivită, dar te poţi îndepărta, pentr-o liniște firească, dac-ai vrea. Uneori te culci pe pat ca nomadul pe pământ și îţi fuge-n capul gol, rătăcind un singur gând, nud și speriat de tot întunericul din minte, ar ţipa sau ar vorbi, dar e-n criză de cuvinte. Tot mai des se prăbușesc, rugii aprinși pe-o piatră rece, suferinţele le cântă melodii de complezenţă, ori din pură inocenţă. Scri pe foaie trei cuvinte, doar atât, își scot ochii imediat, doar din lipsă de respect sau de spaţiul alocat. Toţi se ceartă, chiar și luna plânsă toată, ţipă la un ochi de cer, că ar vrea să facă baie, numai ea în apa caldă, nu alături de vreun zmeu. Ne mutăm din loc în gând, din poveste în poveste și privim cu ochii mari cum tot plouă pe ferestre, aburinde, de la casele din lut, cu miros sărac în toate, și-a necazuri fără număr, din prezent și din trecut. Viaţa-i ca o hologramă, gât îngust și plin de frici, începuturi rătăcite cu poteci alunecoase, de chirpici. Dar sunt unii cu noroc, trăiesc viaţa-n fericire, așezaţi la mese albe se hrănesc din nemurire și beau din pahare pline cu sudori ori gusturi fine. Avem moarte pentru toţi, naște pe unde-o apucă, dar cuprinși de greutăţi, mai uităm de ea atunci, când punem la fiert ibricul, pentr-o litră de poșircă.